Phantasrealismus

December spleen – poeme cu şi despre îngeri

vagonul de marfă se duce-n neant
e plin de carne stricată şi măcelari
gândul de vegetarian pur şi simplu
se stinge-ntr-o clipă din viaţa unui om
copilul din faţă mă priveşte tăcut
îşi mestecă mâinile şi dă din picioare
în ochii săi văd un zâmbet dement
şi o altă pereche de ochi – mai atenţi

în aceştia din urmă într-un colţ retezat
stă o damă – fumează haşiş cu iz
de snagov pe fundal de led zeppelin
se uită la mine şi mă priveşte
cu nişte ochi la fel de albi
precum seva de lăptucă
în ochii ei se pot vedea îngeri
cum ies prin porii unei siluete diforme

mâinile încep să-mi tremure pe genunchi
sub mine şinele se adâncesc la fel şi cerul
aud fiecare piatră cum crapă de vânt
iar pe sub unghii pene sângerânde ies
şi se desfac asemenea florilor cadavru
apoi ca dintr-o placentă uitată pe câmp
picioare şi mâini se ridică se zbat
spălate de razele soarelui înţepenit în geam

îmi aprind o ţigară lungă
îi molfăi unul din capete
mă las pe spatele gol
plin de pene şi aripi
şi urmăresc cum afară
atârnaţi prin copaci
sute de îngeri mă privesc…
în ochii lor alte sute se opresc
prin viile goale
storc seva butucilor
alţii se uită după femei
iar marea lor parte zboară pe cer
printre norii gri

urmele reci de zăpadă se-nfing
în toţi ochii ce-au îndrăznit să apară
peste trupul din care au mai rămas doar
bucăţi uscate de piele şi os
prin secundele scurse

deşertul cuprins spre amurg
se strânge-n jurul unui punct

***

penele îngerilor plutesc în derivă
steaua pe cer se-adânceşte spre est
mirosul de brad cuprinde oraşul
ce-adoarme timid sub copite de reni

la colţuri de bloc cuprins de turbare
vântul adulmecă urma
la geamuri doar moşi pe post de ştergare
şi-n scări sună vinul
mai calm sau mai tare

îngerii mei se-ntâlnesc cu ai lor
unii se pierd…
vorbele seci şi urările dor

***

azi m-am trezit fără soare -
peste mine un înger dându-mi pumni cu rozeta
din oţel-carbon peste tâmple

străzile goale
fulgi şi-o salvare
spitalele pline
cimitire deschise

e sărbătoare!

prin oraş
îngerii
fug

anima, animus & umbra

anima

să nu întorci privirea draga mea
vreau să-ţi sculptez în ochi un fulg de nea
să simţi adânc prin nerv cum dragostea
se decantează mai greoi decât ai vrea

dinspre perdea un fir de vânt se-ntoarce
şi urc-agale printre sâni – îţi place?!
te uiţi la mine fix când timpul tace
şi-apoi doar buzele şi dinţii-ncep să-ţi joace

animus

priveşte-mă atent din cap până-n picioare
adoră-mă, căci tu eşti sclavul firii mele
cuvintele-ţi vor fi de mâine ajutoare
şi-ţi vei da suflul vieţii drept plumb pentru dueluri

umbra

în cuşti fără zăbrele zac măşti –
care mai reci, care mai colorate
unele mai tăcute decât însăşi liniştea
câteodată le purtăm, alteori le ucidem
sau pur şi simplu praful timpului
va pune stăpânire pe ele

Fix – de toamnă

vântul
sângele s-a scurs pe buze
zâmbeşte
acesta e primul tău gust picioarele tremură
mâinile vor să se-ntoarcă în trupul
pe care l-ai scobit cu o secundă în urmă

soarele
ochii se pierd după pleoape
caută
sub acoperişul castanelor grele
pielea se propagă la infinit într-un gând
în fulgere de-o şchioapă

norii
degete clădite înspre cer
adoarme
în fiecare sicriu roşu fragil te ascunzi
viaţa se naşte din moarte şi în oglindă
rămâne un punct fix

no more steps – poeme cu şi despre îngeri

piele arsă de vânt
ochi aţintiţi spre mormânt
şiroaie de sânge
fantasme sub frunze

fâşii de amintiri răstignite-n fiecare ochi
se prind de fire ascuţite de iarbă
de bănci scorojite
de umbrele ce alergau haotic
spre fiecare picătură
de soare

***

îngerii – şapte –
ridicau piramida-n pupilă

arhanghelul meta
trona
pe centrul pământului
anii

***

rana mi s-a deschis către noapte
precum o scoică inundată de alge şi lacrimi
de timp

prin impulsuri –
iarba arde mocnit

pictori cu bărbi infinite
havană prinsă-ntre dinţi
de zâmbetul perfid

surprind zborul de pe biserică
a îngerului-om

instantaneu scrijelit cu o pană

Oboseală 1 – neo-suprarealism

mi-am întins mâinile, picioarele, în apropierea unui butoi uscat
ochii îmi sunt legaţi cu fotoni, conuri şi bastonaşe
de vârful cerului

de deasupra plouă cu praf şi peşti
gri e culoarea ploii – asemenea ciorii tinere
ce stă pe nasul meu

se holbează-nspre mine şi vede un corb negru,
apoi îmi ciupeşte ochiul drept cu ciocul ascuţit
precum un ac chirurgical

***

văd lumea în trei feluri –
norii sunt roşii, cerul albastru
pasărea răutăcioasă – violet

vântul nemilos gustând din pielea mea,
scoate afară mănunchiuri de vene asemenea crengilor
umplute cu mere otrăvitoare

alături, câteva instantanee – cu sfinţi
îngeri uitându-se cruciş şi râzând către mine
familia, prietenii – toţi într-un twister

***

privesc în oglinda de jos albume dintr-o călătorie

şarpe! – neo-suprarealism

mi-e sete! – i-am replicat şarpelui
ce şi-a băgat colţii veninoşi în mărul
pe care aveam de gând să-l pictez

grădina e plină de copaci otrăviţi
iar limba ta sfârâie printre sânii
neştiuţi de lacrima timpului

razele soarelui îţi vor străpunge zigoţii
până când focul se va trezi
în origini

***

îmi iau şevaletul căci fumu-i pe-aproape

saccade dog – neo-suprarealism

venele periferice ale cartierului tresar
doar sub licărirea stâlpilor de iluminat
în jurul cărora se adună fluturi, ţânţari
şi tot felul de lighioane înaripate

lângă trotuarul pe care doar frunzele
îl cunoscuseră atât de calm,
între roţi dinţate – un câine
rezemându-şi botul
de osul transformat în nisip

***

se oprise acum câteva secunde
să-şi tragă sufletul
ghemuit în faţa unui vierme uriaş

sufletul, având spume la gură,
se simte atras
magnetic
apoi intră în el
prin porii ţesutului dermic

*

instinctul îşi face loc
printre celule,
precum un fulger –
până în vârful ghearelor

*

în urma sa doar umbre sleite
se hrănesc din asfalt –

pulbere de electroni
printre pungi de gunoi

electrostatic în vârful
firelor de păr

***

ochii larg deschişi –
vârtejul creat absoarbe elementele
cvadridimensionale ca pe o copertină,
în spatele căreia
o muscă
bâzâie de zor la rana deschisă
ce-i cuprinse copiii

linişte

ai încercat vreodată să asculţi liniştea
să auzi secundarul ceasornicului
cum trasează cercuri invizibile
ce smulg din fiecare din noi
mişcarea?

în urma lor totul e alb

*

primul gând, al doilea, al…
toate se pierd

întunericul

unde sunt semnele,
nici un obstacol?

*

prin hublou urmăresc staţionarea sepiei
sub pleoape pervazul scârţâie
vântul
ţuţuroaie şoptesc viaţa
inima ei ca un tunet provoacă
alergii în timpane

tramvaiele bat în şine
nebune

linişte, linişte…

de ce nu aud cum curge
lacrima mea?

Jack’s view

Jack mi-a spus în această dimineaţă să mă las de scris
să închid prăvălia pentru a nu mai stârni norii de fiecare dată
când mă enervez – nu de alta dar va fi ploaie acidă şi secetă

rănile permanent deschise peste drum, acolo unde stau rima facilă
floricelele, fluturii, vorbele dulci, s-au umplut azi de o culoare uşor
portocalie – atracţia lui g e pur şi simplu cutremurător de lichidă

o sugestie superbă m-a lovit ca o piatră – să mă apuc de pescuit
în Black Rock Desert peştii ce nu se aud, păsărilor ce-şi iau zborul
din tablourile mumificate să le arăt zâmbitor digitus impudicus
iar câinelui andaluz să-i leg de coada din clape o pisică malteză

ca ultim secret al timpurilor lipsite de consistenţă, mi-a şoptit la ureche
să încetez a mai visa – visele să le încui într-o cameră neagră, să
devină coşmaruri ca hidrele închipuirii să le transforme în scrum

© Marius Surleac