Noaptea trecută, chiar înainte de a merge la culcare, am văzut o lumină scânteietoare care a trecut parcă prin pereţi şi s-a oprit exact în faţa mea. Era prea evident că de fapt nu era un vis. În momentul imediat următor am ţipat şi am încercat să mă ascund, cu tot cu minte şi haine … am sărit în necunoscut, unde clipa nu mai are formă iar spaţiul nu mai curge. Transpiraţia întregului corp s-a scurs pe podea, simţind-o rece sub picioarele goale. Cu ultima suflare am pus mâna pe o beldie cu care să lovesc în centrul acelei lumini, să o disip. Exact când să lovesc, ceva ciudat parcă m-a înţepenit, fără a simţi durere, fără posibilitatea de a-mi mişca picioarele, mâinile şi capul. Pe chipul meu se putea vedea-n oglinda luminată o ură nebună ameninţătoare, dinţii încleştaţi şi spume de furie în jurul gurii.

Deodată, lumina dispăru iar în schimb, din nimic, a apărut un înger. Forţa ce capturase întregul meu corp a fost învinsă şi am căzut moleşit.
După câteva minute de inconştienţă m-am trezit şi mare mi-a fost mirarea să aflu că îngerul care stătea pe scaun, trăgând săţios din trabucul pe care nu-l terminasem cu o seară înainte, era de fapt îngerul meu păzitor, acelaşi înger despre care am auzit în poveştile de adormit copiii!

„Ce naiba?” – mi-am zis, şi cu ultima forţă am vrut să-i sparg capul, dar m-a oprit pentru a doua oară transformându-mi nuiaua în cenuşă. S-a ridicat, un pic nervos, şi a venit spre mine într-o frântură de aripi.
„Linişteşte-te (mi-a explicat), trage aer în piept şi apoi dă-i drumul afară uşor (ca în cântecul acela de la Dream Theater). După aceea putem sta jos să discutăm, da?!”

M-am gândit că visez, şi nicidecum că vorbesc cu o ciudăţenie de înger.

„Bine atunci, să vorbim!” (poate va spune şi el ceva plăcut şi voi scăpa repede).

Am făcut câţiva paşi şi ne-am aşezat pe canapeaua prăfuită. A început să-mi spună că a sosit timpul când nu mai poate să-mi fie înger păzitor (reguli de la Dumnezeu – atunci când îţi termini contractul ai posibilitatea să îţi alegi altă fiinţă umană).
În acel moment, o concluzie m-a lovit drept în creştetul capului. Era clar că în astfel de momente există două posibilităţi: ori ai murit (ceea ce mi se pare mai plauzibil), ori acel înger a băut ceva şi a început să se certe cu mine din cauza faptului că îi provoc numai necazuri, şi nu mai poate accepta un astfel de comportament deplasat.

L-am întrebat apoi ce s-a întâmplat de fapt şi mi-a spus că am murit iar sufletul meu întâmpină o problemă cu locurile libere din Rai şi din Iad (locuri unde sufletele celor morţi merg, în funcţie de cartea de vizită a fiecăruia).

„Da, dar nu se mai poate face chiar nimic? Nu vreau să ajung în Iad din simplul motiv că am probleme cu inima, am tensiunea ridicată şi…” (cu siguranţă nu va crede o bazaconie ca asta).
„…Da, de fapt chiar există o posibilitate!” – spuse, cu un zâmbet sadic, îngerul.

În acel moment, mi-a venit ideea să-l întreb despre ce este vorba iar imediat mi-a întins o bucată de hârtie, cu ştampilă în partea dreapta jos a paginii.

„E un nou contract!” (m-am gândit).

Am citit acea bucată de hârtie şi mi-am dat seama că m-am înşelat – nu era contractul care mă gândeam că ar putea fi, dar era totuşi un contract. Acest nou contract spunea că soarta mea va fi decisă după ce voi juca o partidă de şah cu îngerul – dacă voi pierde partida mă voi duce direct în Iad, iar dacă voi câştiga … deschise-mi vor fi porţile Raiului.
Am zis că e foarte bine şi accept, dar îngerul (cu un zâmbet murdar, obraznic) îmi spune că el a câştigat câteva secole la rând Campionatul de Şah al Raiului şi Iadului.

În acel moment mi-am spus că totul este de acum încolo în zadar.

Am început marele joc universal – am avut un început în forţă, i-am mâncat câţiva dintre pioni, i-am capturat regina, i-am zdrobit unul dintre turnuri; dar el a întors cursul partidei şi a revenit precum pasăre Phoenix din cenuşă, spărgându-mi o mare parte din piesele mele.

După câteva ore de joc, partida ajunsese la un sfârşit: era Remiză!

A început imediat să-şi smulgă penele din aripi, să lovească masa cu putere şi să ţipe: „De ce Doamne?”

De cealaltă parte, eu eram un pic surprins şi l-am întrebat ce se va întâmpla de acum încolo, deoarece acest tip de rezultat nu era stipulat în contract.
Cu supărarea şi necazul citindu-i-se pe chip, mi-a spus că-mi voi reveni din comă iar el va fi îngerul meu păzitor pentru tot restul vieţii. Apoi m-am trezit cu nişte chirurgi în jurul meu, o lumină mare, rotundă şi o voce:

„Foarfece, pensetă şi cinci miligrame de morfină…”

O camerǎ mare: 2 beţe de chibrit, 1 bec care pâlpâie, 3 persoane (1 bǎiat şi 2 fete), o sticlǎ de apǎ, 2 sticle de whisky, un geam deschis, un termometru, 6 sfârcuri (2 mai mici, 2 mai mari şi 2 uriaşe).Patru picioare din când în când; 1 chibrit se aprinde, becul lumineazǎ o senzaţie de mişcare, mulţimi de gemete: de frig, de plǎcere, de durere, de moarte; o sticlǎ de whisky adulmecǎ papilele gustative ale unei femei voluptoase. A doua femeie ţipǎ, în melancolie, plǎcerea amorului! Din cauza frigului, mai rǎmân doar picioarele de omidǎ … înţepenite în marmura albastrǎ a podelei. Termometrul pare sǎ simtǎ o concentraţie asprǎ de atomi – oscilându-şi volumul într-un tub capilar.

Se ştie cǎ sub o anumitǎ temperaturǎ, sângele nu mai circulǎ prin vene, vâscozitatea se mǎreşte … la fel şi coeficientul de fricţiune!
A doua sticlǎ de whisky, 3 buze pe capǎtul îngust se întrec spre pieire.

Mulţimi de râsete, etape de extaz, 1 idee de gelozie, prima sticlǎ de whisky se sparge, din trupul uneia sare sânge în cioburi de sticlǎ … râsete voluptoase dilatate în ideea amǎgirii, pe podea sângele se combinǎ cu whisky.

Patru picioare şi un cadavru (împrǎştiate) … câteodatǎ 2 picioare şi un cadavru. Whisky-ul curge pe trupuri, dar şi venele-l simt, 2 creiere slabe – unul rece, din cauza vântului ce intrǎ dement pe fereastrǎ.
O idee, a doua sticlǎ de whisky se sparge, becul pâlpâie a groazǎ, o moarte plǎcutǎ şi o femeie voluptoasǎ care râde. Sânii sǎi mari cuprind o picturǎ în sânge. Sticla de apǎ se sparge de podeaua din marmurǎ roşie, cǎutând un albastru rece. Chibritul rǎmas se aprinde şi explodeazǎ-n aburi de alcool.
[…]trei cadavre, 2 creiere reci – unul mai cald, 3 sticle sparte, un termometru rece, 6 sfârcuri la fel, un bec spart.

O camerǎ mare, neagrǎ, rece şi caldǎ, roşie şi albastrǎ.
Un ochi, ce priveşte peste-o hârtie … tot ce se întâmplǎ.

Ǎsta eşti tu!

M-am trezit dimineaţă, mi-am aprins ţigara, mi-am pus în picioare tenişii rupţi şi am plecat după pâine. În drum spre alimentară dau de Gigi. Stătea ghemuit lângă un gard din plasă, din aia cu ochi de zece, ruginită – se vedeau urmele de rugină ca şi cum cineva puse joarda pe spatele său. M-am apropiat de el în grabă, crezând că a păţit ceva săracul.

„Gigi, ce stai tinere ghemuit, te doare stomacul? Pesemne că ai început de dimineaţă să guşti din vodca aia puturoasă. Ţi-am zis să o dai dracului de băutură că îţi mănâncă ficatul, nu alta!”

Cu un mormăit indescifrabil Gigi îşi ridică chipul mahmur, rozaliu, ochii se pierdeau prin mişcarea lor pe orbite şi cu un efort considerabil reuşi să scoată două fraze închegate:

(cu o voce destul de răguşită)„Mă omoară stomacul, auzi, stomacul!”

Avea probleme, lipsa acută de luciditate trece direct prin stomac, mai ales după o duşcă de vodcă.

„Bine, hai să te ridic, să te duc acasă” (în speranţa că scap repede, şi oricum trebuia careva să îl ajute).

Am încercat să-i trag mâna pe după gâtul meu, dar de unde – Gigi avea chef de scandal:

„Lasă-mă, nu mă ridica că ameţesc. Am băut câteva pahare de vodcă, dar durerea de stomac nu e de la vodcă ci de la bătaie.”

Eu m-am răcit: „Ce bătaie, te pomeneşti că ai stat cu aurolacii? Să te duc la spital atunci? Sun la salvare?”

Gigi, buimac de toate: „Nu, nu, nu vreau salvare. Nu am nimic, decât durerea asta îngrozitoare de stomac. Am luat bătaie! (mi-a spus) Era unul cam la fel de înalt ca şi mine, semănam un pic parcă, dar nu aveam cum să-mi dau seama cine e … purta haine negre, era noapte şi deodată s-a repezit înspre mine şi…”

„Te-a lovit!” – îi răspunsem, cu speranţă că nu va mai lungi vorba.

„Nu m-a lovit. Eu l-am pocnit zdravăn. I-am împins pumnul în abdomenul plin de pătrăţele (probabil mergea la sală de forţă) şi apoi el mi-a răspuns … cu pumnul, într-o deviaţie standard de spaţiu, de lumină – a stâlpilor de iluminat, a străzilor ce deveneau tot mai înguste. Impulsul pumnului l-am simţit până-n vibraţia călcâielor şi am căzut. De atunci, în mod constant durerile vin şi pleacă, bătăile inimii scad şi se pierd undeva prin piele precum tranpiraţia, iar sângele curge pe nas, câteodată.”

„Atunci hai să te duc la spital!” (insistam, cu speranţa că îşi revine, fizic şi psihic)

„Nu, stai să-ţi spun că nu am terminat. După ce am încasat bătaia, individul se mutase pe umărul meu stâng, apoi trecea pe dreptul şi începuse să-şi ceară scuze. După câteva ore m-a ameţit, într-un loc, şi am căzut lângă acest gard din plasă. Nu pot acum decât să simt gustul durerii fără ştiinţa pumnului, atât – nu-mi amintesc altceva. Pot determina momentul loviturii fără urma nervilor, că m-au lăsat săracii. Nemişcându-mă din loc, zac rănit între două variabile: pumnul şi sticla de vodcă.”

Oricum m-a băgat în ceaţa densă a gândurilor fără noimă, fără rezolvare. Am încercat în mod repetat să aflu ce s-a întâmplat dar nimic – Gigi al meu nu era nici beat, nici treaz, era într-o lume pe care doar el o înţelege.

L-am lăsat rezemat lângă gard şi m-am îndreptat spre alimentară. Am luat pâine şi m-am întors spre casă, dar pe alt drum. În scara blocului se stinse deodată lumina şi ceva parcă îmi tăiase răsuflarea, pieptul rămăsese în criză de aer şi…

„Hei, trezirea!”

Am deschis ochii şi ce să văd – soţia, cu cana de apă lângă mine stropindu-mi faţa, un pic de gheaţă înfăşurată într-un prosop întins pe piept.

„Hai trezirea. Gigi, tu nu auzi? Toată noaptea ai băut şi acum te plângi că te doare stomacul. Treci la masă şi o să îţi dau un Malox după, poate îţi mai revii.”

Cam buimac, am ridicat capul care cântărea parcă o tonă şi am căutat să-mi dau seama ce se întâmplă. Am zărit pe scaun doar cămaşa, avea urme ruginii pe spate.

… dincolo de multitudinea ochilor ce ramâneau încă uimiţi, se afişa o adevărată subtilitate actoricească.
Actorul, în sinea lui, trăia în lumea pe care o găsise cu câţiva ani în urmă undeva în străfundul viitoarelor amintiri.

Azi era unica zi din unicitatea unor clipe pierdute în mişcarea monotonă a publicului (Notă: Public = grup de actori cu aceleaşi trăsături, aceleaşi amintiri, aceleaşi lumi în care ei trăiesc, acelaşi chip dar sub diferite expresii ale mimicii).

Deodată se stinseră reflectoarele sălii … toţi tăcură într-un murmur liniştitor. În tot restul sălii era întuneric (era întuneric în fiecare, era întuneric în zgomot, era întuneric în gândire) – doar pentru o clipă, când pe scenă se prelingea o oază de lumină străvezie, cu mici sclipiri datorită pierderilor pe circuit.
Sala se afunda în lumina fugitivă din ochii publicului; atâţi ochi încât, de la o firimitură de lumină, sala deveni orbitoare.
Parcă liniştea dorea să moară sub murmurul ochilor, iar dupa câteva clipe se simţea în sală prezenţa unui zgomot asurzitor de luminos. Toţi aşteptau cu sufletul la gură să nu moară la o singură strigare spre bucurie … că le-ar fi fugit sufletul, nu de alta.

În momentul imediat următor, actorul se manifestă printr-o diversitate funebră de semne, printr-un mesaj ascuns al trupului. La fiecare mişcare, sub o alură de mister, publicul aplauda în linişte doar sub mimica unei bătăi din palme, fără a deranja desfaşurarea unui spectacol plin de rezonanţă … tăcută.
Trecură secunde, minute, ore, zile, ani… şi mereu aceeaşi ciudată acţiune a mişcării corporale; acelaşi public care aplauda tăcut, aceleaşi lumini vizuale şi mereu aceeaşi tăcere, acelaşi întuneric.

În tot acest longeviv spectacol, se petrecuseră multe: publicul tânăr îmbătrânise, cel bătrân murise, cel mort se născuse… aveam în sală acum un adevarat trib format din femei, bărbaţi, copii şi bătrâni. Copiii scânceau scâncete surde; bătrânii tuşeau tusele surde, femeile lăcrimau lacrimi dulci iar bărbaţii le consolau din priviri. Doar acelaşi actor din mijlocul scenei nu se schimbase deloc… continua mereu aceeaşi mimică, atât timp cât generaţiile se năşteau una din abisul celeilalte. Toţi aveau aceleaşi trăsături, aceleaşi amintiri (mai lungi sau mai scurte), aceleaşi lumi în care ei trăiesc, acelaşi chip … dar sub diferite expresii ale mimicii feţei.

Deodată se închiseră toţi ochii… toţi tăcură într-un murmur liniştitor. În tot restul sălii era un altfel de întuneric: – era întuneric pe scenă, era întuneric în fiecare, în zgomot, în gândire – chiar şi în actorul din mijlocul scenei; doar pentru o altfel de clipă, când pe scenă se ridicase o fântână din care izbucnea o altfel de lumină – un foc rece, cu altfel de clipiri, puţin mai mari datorită curenţilor de aer din sală, care se mişcau fără şuierături.
Sala se trezi într-o sclipire din lacrima unui copil ce plângea tăcut. Lacrima sa stinse focul şi se scurse în fântână. Din lacrima scursă izbucni un alt foc – un foc mai cald şi roşu; dar şi acesta fu stins… de lacrima unei femei, care luă locul copilului. Lacrima se scurse în fântână, în lacrima copilului.
Deodată izbucni un alt foc: nici prea cald, nici prea rece, nici prea roşu, nici prea galben – un foc albastru.
Sub izbucinea unui râs sfidător se născu lacrima unui bărbat, care stinse focul albastru; iar această lacrimă se scurse şi ea în fântână, alături de celelalte lacrimi… plutind deasupra apei cristaline de pe fundul fântânii. Pe moment se cutremură fântâna, scoţând un fum negru, cu miros de copac verde, arzând forţat în focurile trecute pe acolo.
Acesta fu stins de ploaia de lacrimi ale bătrânilor din sală.
Din acel moment sala se prefacu într-o câmpie întinsă şi verde, cu copaci verzi cu frunze arzânde, cu flori galbene, cu râuri cristaline şi reci, cu cer albastru şi amurg de soare roşu, cu brize de vânt mai cald şi mai rece.

Pe aceeaşi câmpie fugeau copiii, printre flori, şi se bucurau de natură. Sub umbra copacilor stăteau romantici femei şi bărbaţi; iar în depărtare, la baza cerului, stăteau bătrâni… meditând la vremurile bune şi frumoase.
Noaptea, pe cerul înstelat şi rece, se zărea o singură stea nemişcată în spectacolul cosmic… imitând mereu aceeaşi mimică sub naşterea universală a generaţiilor infinite.