Phantasrealismus

Multiple Personality Disorder

[O cameră, o masă albastră, pereţi albi, 3 scaune cu 3 persoane discutând: un tânăr, mama sa şi doctorul]

John: Vezi acea pată de pe masa albă, de pe masa umedă şi lucioasă, o vezi?

John: (cu o privire pierdută) O vezi?

Dr. Psy: Nu! Ţi-am mai spus ca nu există aşa ceva; mai mult decât atât, masa este albastră, iar deasupra este întinsă o faţă de masă.

John: (visător) Era în perioada în care Lady Lucy venea pe la noi să-l viziteze pe tata – în timp ce îşi beau cafeaua, accidental ea a vărsat o picătură pe masă. Afară este o zi aşa minunată – soarele strălucea, păsările cântau, vântul plutea uşor printre frunzele ruginii ale copacilor şi …

Dr. Psy: Scuză-mă, dar cine este Lady Lucy?

John: (cu un aer matur) Era un asistent de serviciu al tatălui meu. Am menţionat faptul că tatăl meu este avocat – el ştie cum funcţionează legile în aceste timpuri grele, când nimeni nu dă un ban pe integritatea umană, sau pe demnitate!

Dr. Psy: Stai un pic, dar tu nu ai tată; tatăl tău a murit când aveai zece ani, şi în mod sigur nu era avocat. Abia dacă găsea ceva de lucru ca să vă întreţină pe tine şi pe mama ta.

John: (cu o postură agresivă) Eu am tată!!!

John: Mama nu mai este printre noi. Ea ne priveşte de undeva de sus. Ştii că undeva sus, în cer, ascunzându-se printre nori, este Dumnezeu? Mama mi-a spus aseară – am întâlnit-o în vis.

Dr. Psy: John, mama ta este în viaţă şi se află aici, în dreapta. Despre cine vorbeşti?

Margaret: John???

Margaret: Cine este John? – Nu ştiu pe nimeni cu numele acesta. Nimeni, m-ai înţeles? Nimeni!

Dr. Psy: (surprins, gânditor) Margaret?

Margaret: Da, numele meu este Margaret. Mama mi-a pus acest nume când m-am născut; mi-a spus că este numele unei prinţese, deci sunt o prinţesă (cu o privire mândră). Sunt o fată încântătoare, ştii asta?

Dr. Psy: Ştii cine sunt eu?

Margaret: Desigur! Tu eşti verişoara mea Eve! Ai venit să te joci cu mine? Am păpuşile în camera mea şi putem merge să ne jucăm de-a doctorii. Eu voi fi doctorul, iar tu vei fi pacientul meu. Tu eşti bolnavă şi eu va trebui să te tratez ca să te faci bine.

Dr. Psy: Margaret, câţi ani ai?

Margaret: Am zece ani, mă numesc Margaret şi sunt în clasa a treia!

Dr. Psy: (curios) Şi n-ar trebui să fii la şcoală acum?

Margaret: Nu, de câte ori trebuie să-ţi spun că am un profesor personal. El mă învaţă cum să desenez, cum să cânt, cum să dansez la ocazii speciale … ştiu chiar şi în ce secol ne aflăm! (încântată) Suntem în secolul al optsprezecelea! Ştiai asta?

Dr. Psy: Nu ştiam. Sunt uimit de cât de multe ştii. Dar … ocazii speciale? Ce fel de ocazii?

Margaret: (răsucindu-şi degetele) Când mama şi tata organizează un banchet la castel, mă lasă să port rochia albă şi mă iau cu ei. Apoi, la castel întâlnesc mulţi copii şi dansăm, ne jucăm, cântăm … tot felul de lucruri frumoase.

Margaret: (insistentă) Ştiai că rochiile albe sunt făcute pentru prinţese? Eu ştiu, mama mea mi-a spus! Nu e nemaipomenit?

Dr. Psy: Dar …

Margaret: (un pic cam surprinsă) … de ce nu ai venit la castel? Nu ai primit invitaţie?

Dr. Psy: Hmmm! Ba da, am primit, dar am avut o problemă astfel că părinţii nu m-au lăsat să ies.

Margaret: Dar acum eşti aici! Hai să mergem sus să ne jucăm cu păpuşile! Te implor!

Dr. Psy: Bine! Bine! Vom merge. Dar cine sunt părinţii tăi?

Margaret: Cum aşa? Doar îmi cunoşti părinţii. Ei sunt unchiul şi mătuşa ta.

Dr. Psy: … da, dar am uitat.

Margaret: (cu o privire reprobatoare) … vezi dacă nu mergi la şcoală, nu eşti la fel de deşteaptă ca mine. Bine, asta va fi ultima oară când îţi voi spune, să-ţi fie clar!

Margaret: Mama mea … mama mea este cunoscută de către toţi oamenii din oraş; chiar şi cerşetorii îi pronunţă numele întotdeauna când iese în oraş.

Margaret: Ei nu îi plac cerşetorii – am auzit-o vorbind cu tata în sufragerie. Îi este silă. Dar hai să mergem în camera mea. Hai să ne jucăm de-a doctorii. Tu vei fi pacientul, iar eu voi fi doctorul, astfel voi putea să-ţi tratez boala.

Dr. Psy: Zi-mi despre tatăl tău. Unde e el, ce profesie are?

Margaret: (mândră, cu un zâmbet larg) Ah! Tatăl meu este primarul oraşului. El este un mare om, mare caracter, de asemenea este recunoscut de către oamenii din oraş. El este un fel de doctor, dar unul mai mare. El poate trata „boala” oraşului. Toţi oamenii vin la el pentru a-şi rezolva nevoile, pentru ajutor.

Margaret: Dar de ce mă întrebi toate acestea? Nu ai venit să te joci cu păpuşile, cu mine?

Dr. Psy: Hmm! Da, am venit – hai să mergem sus!

Margaret: (alergând prin camera cu o singură masă şi scaune) Ura! Eu voi fi doctorul! Eu voi fi doctorul!

Dr. Psy: Margaret, fii calmă! Ai grijă!

John: (lovind masa) Uff! Mă doare capul. Ţi-am mai zis şi înainte să ştergi acea pată. Acum am încercat să o privesc mai îndeaproape şi am căzut de pe scaun.

John: (confuz) Cine este Margaret?

Dr. Psy: Tu nu eşti Margaret?

John: Binenţeles că nu sunt Margaret! Sunt un băiat, cum să fiu o fată? Ai grijă ce cuvinte foloseşti!

Dr. Psy: Dar alergai!

John: (trist) Alergam?

John: Eu nu pot să alerg. Picioarele mi-au fost amputate. Într-o zi, când traversam strada, o maşină m-a accidentat. Din această cauză, acum privesc minunile de dincolo de fereastra camerei mele plictisitoare. După ce mama a murit, tatăl meu s-a schimbat.

John: Nu mai era cum obişnuia să fie, mai ales din cauză că se îndrăgostise de Lady Lucy; dar acum este şi ea sus în ceruri, ascunzându-se printre nori cu Dumnezeu şi cu mama.

Dr. Psy: John, câţi ani ai tu?

John: Am treizeci şi doi de ani, cel puţin aşa cred – nu îmi aduc aminte, din cauza căzăturii, din cauza mesei, din cauza petei! De câte ori trebuie să îţi cer să cureţi acea pată de cafea?

Dr. Psy: (notând ceva în carneţel) Înţeleg. Şi în ce an suntem acum?

John: Suntem în data de 27 Septembrie 1932. Afară este o zi aşa minunată – soarele străluceşte, păsările cântă, vântul pluteşte uşor printre frunzele ruginii ale copacilor, iar eu stau imobilizat în acest scaun blestemat …

[După câteva minute John adormise; între timp, Dr. Psy vorbeşte cu mama sa despre simptome]

Dr. Psy: Într-adevăr, Sigmund pare să sufere de tulburări de personalitate multiplă!

Mama lui Sigmund: Acum ştiu. Am fost şocată când discutam, iar el se comporta cu mine ca şi cum aş fi fost o persoană străină – mi-a pus tot felul de nume străine, avea tot felul de manifestări.

Dr. Psy: Îmi pare foarte rău pentru dumneavoastră.

Mama lui Sigmund: Vă mulţumesc! La început nu am crezut că va fi o problemă, dar după ce a apărut şi al treilea ego am ştiut că ceva nu e în regulă cu el şi am decis să apelez la dumneavoastră. Există vreo posibilitate să îmi aduc fiul la normal?

Dr. Psy: Mi-e teamă că nu! Aceste tulburări psihice sunt foarte greu de suportat de către familii, dar mai greu este pentru pacienţii în cauză. Îmi pare rău, numai Dumnezeu îl mai poate schimba.